Trauma psihică și reacția la pierdere

Moartea este unul din evenimentele cele mai nedorite cu care ne confruntăm. Ea nu
produce doar teamă, ci și suferință, și cu cât persoana disparută a ocupat un loc mai semnificativ în viața celor rămași, cu atât crește riscul apariției unei traume profunde. Toate familiile se confruntă cu fenomenul morții la un moment dat și cu toate acestea există o încercare puternică de negare a ei. Este un subiect tabu, din cauza potențialului său angoasant, atingând în om zona neputinței, a vidului sufletesc, a pierderii atașamentului.
Deși oamenii nu vorbesc despre moarte nici în familie, nici în relațiile de prietenie
și nici în cabinetele de psihoterapie, toți trecem prin această traumă. Indiferent de modul în care este înțeles sau manifestat doliul, acesta trebuie să se petreacă. Oamenii au nevoie să-și exprime durerea și suferința legată de pierderea unei persoane semnificative.
În literatura de specialitate, mai mulți autori s-au ocupat de procesul de doliu, încercând chiar o stadializare a lui. Bowlby (1980) îl considera ca „amorțire;
plâns și căutare; dezorganizare și disperare“ iar ultima etapă, cea a reorganizării.
Engel (1964) – Prima fază, cea a șocului și negării; următoarea fiind conștientizarea care se poate manifesta prin furie, culpabilitate,impulsivitate sau comportamente autodistructive.
Altă etapă fiind cea a restituției, în forma ritualurilor, funeralii, credințe religioase.
Idealizarea este etapa de reprimare a tuturor resentimentelor și idealizarea persoanei decedate.
În finalul procesului de doliu, vindecarea este vizibilă la circa un an, prin abilitatea de a-și aminti realist atât lucrurile plăcute, cât și dezamăgirile din relația pierdută.
Kubler-Ross (1969), vorbea de 5 stadii recunoscute în doliu:
1. negare și izolare;
2. furie;
3. tânguire;
4. depresie;
5. acceptare.

Ordinea stadiilor nu e obligatorie.
În doliul complicat, sunt persoane care pot reveni la stadii anterioare. În orice pierdere semnificativă, alături de experiența doliului, persoanele afectate se confruntă și cu un limbaj al doliului, cu durere, cu o nouă realitate,
cu ruminații, suferință emoțională, cu schimbarea stilului de viață, posibil și a viitorului.
Când e vorba de dispariția unui părinte, există tendința părintelui rămas să-și protejeze copiii de suferință. Acest lucru se poate datora greutății resimțite de părinte în a explica copiilor fenomenul morții, dar și din concepția potrivit căreia copiii trebuie feriți de evenimente dureroase pentru a nu le fi afectată inocența. Așa cum copilul are dreptul la fericire și bucurie, la fel are dreptul la
tristețe și suferință dacă aceasta apare în viața lui. Studiile făcute de Robert Kastenbaum, cuprinse în „Enciclopedia despre moarte și A Muri“, evidențiază interesul copiilor și curiozitatea lor față de dispariții. Astfel ei sunt pregătiți natural și pot înțelege la un anumit nivel ce este moartea. Odată cu vârsta, această înțelegere se transformă. Psihologul Maria Nagy a scris în 1948 prima dată despre 3 stadii de înțelegere a morții, desigur, vârstele sunt orientative.
Stadiul 1 Pentru copii între 3-5 ani, moartea e o continuare vagă a vieții.
Persoanele moarte sunt mai puțin vii, similar cu a fi somnoros.
Morții se pot trezi sau pot reveni după o perioadă de timp.
Stadiul 2 Copiii între 5-9 ani, care cred că moartea e definitivă. Morții rămân morți.
Unii copii își imaginează moartea ca pe o persoană. Copiii la această vârstă cred că dacă cineva e norocos sau deștept poate scăpa de moarte.
Stadiul 3 Copiii după 9 ani cred că moartea e definitivă, inevitabilă, universală și personală.
Orice om moare, indiferent dacă e inteligent, bun sau norocos.
În adolescență, preocuparea față de viață și moarte e foarte mare. Mulți se confruntă
cu anxietate legată de problema existenței efemere, cu problema tragicului destin uman.
A ocoli o astfel de temă ca părinți, a o aborda, e un subiect foarte delicat.
Părinții vulnerabili, hiperprotectori vor dori să-și țină copiii cât mai departe de orice fel de suferință.
A ne bucura alături de copii, a găsi teme care să le crească încrederea în frumusețea
vieții, a le oferi prilejuri de înseninare, e tot ce-și poate dori un părinte responsabil. A le fi alături în suferință, e sprijinul de care au nevoie când trec prin momente de pierdere a unei persoane dragi. Studiile clinice arată că
doliul „vorbit“, împărtășit de membrii familiei, nu numai că protejează față de eventuale tulburări emoționale pe termen lung, dar favorizează unitatea și coeziunea familiei.

Cătălina Soare-Hull,
psihoterapeut

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns